Draga Grigore Vieru,
De prea multe ori am incercat sami asez gindurile pe foaie, dar am esuat de fiecare data. Acum cind in fata imi sta imaginea avionului ce-mi va schimba soarta, simt acea tristete si necessitate de a scri. Dau buzna ginduri inedite, care ma fascineaza cu fiecare minut . Intrebarile ma coplesesc.
Se spune ca atunci cind omul moare, toata viata ii trece prin fata ochilor si mereu ca un logogrif perimat apare intrebarea: pentru ce am trait? Si atunci, in ultimile clipe cauti “argumente pentru a fi”, dar…nu apar, si in citeva secunde zbori. Zbori spre cer, lasind acele argumente pe pamint.
Acum, cind stiu ca voi pleca pe alt continent, sunt ca omul in fata mortii. Las jumatate de viata in patrie si plec spre necunoscut, pentru a renaste. Totul renaste, chiar si din propria cenusa, dar lasind loc si pentru misterul sfirsitului, care intirzie sa apara. Trupul meu va fi deacu inainte “gata sa se azvirle tot mai sus,tot mai sus”(Mircea Eliade). Insa ramine enigma “argumentului de a fi”.
Caut argumentul acum, ca atunci, la sfirsit, sa-l am prins intre coardele sufletului si constiintei mele. Ma doare acum rana de dor, de dor de patrie, de jale, ce s-a deschis odata cu sosirea acelei vesti teribile de a pleca pentru totdeauna printre straini.
Am inteles paradoxul contemporan al istoriei ce ma urmarea persuasiv. Am inteles ca timpul trebuie petrecut cu persoanele iubite. Pentru ca ele nu vor fi cu noi o eternitate. Mi-am dat seama ca nu trebuie sa uitam sa-i imbratisam cu dragoste pe cei de linga noi, pentru ca aceasta este singura coamoara pe care o o putem oferi cu inima sin u ne costa nimic. Acum vad foarte limpede ca am invatat cum san e cistigam existenta, darn u cum san e facem o viata. “Am adaugat ani vietii, si nu viata anilor”(V.Postolache). Vad o sumedenie de lucruri indicibile ce-mi joaca si cinta in creier ca nste filomele. Mi-e frica de acea lume noua mai mult ca de moarte. Ma inspaiminta faptul ca as putea uita tot ce am cunoscut sip e toti care i-am cunoscut. Dar “un ceva” imi spune ca nu voi uita nimic din ceea ce am stiut, doar mediul se va schimba.
Poate acel ceva are dreptate, poate ar trebui sami traiesc “legenda personala”(Paolo Choelio). Iar pentru a o trai, trebuie sa plec acolo, cu argumentul de a fi inchis intre peretii infiniti ai inimii.
Poate dumneata ti-ai trait “legenda personala”, si atunci, v-as ruga sa ma ajutati sa gasesc si eu macar un semn care sa-mi arate sensul existentei omului pe pamint.
Desigur, eu sunt de parere ca fiecare om are argumentul sau de a fi. Unii nu gasesc niciodata acel argument, asa cum unii nu-si traiesc niciodata legenda personala. Eu am incredere ca argumentul e aproape, deoarece recent am descoperit, ca eu daca vreau sami sa-mi traiesc legenda personala,am nevoie de argumentul de “a fi”.
Iar “atunci cind iti doresti ceva cu adevarat, tot universal participa la adeverirea acelui vis” (Paolo Choelio). Eu, ca si Aurelia Cojocaru, “sunt o larva in cautarea luminii, omizile sensului musca din carnea mea”. Lianele acestor ginduri, imi incolacesc pina si glandele,si plaminii, nu mai pot respire, ma sufoc far alumina drumului ce duce spre legenda mea personala.
Dar trebuie sa mentionez ca soarta omului nu-i decit propria personalitate, si ea se arata inca din leagan. Noi, suntem sortiti fericirii, sau nefericirii, inainte de a iesi din pintecul mamei.
Vezi ca, dragule domn, daca nu va scriu acum ce gindesc, daca nu-mi descarc sufletul, ma voi uri pentru tot restul vietii. Si “nu vreau sa pacatuiesc pentru mine”(V.Postolache).
Hmm…cred ca trebuie sa astept. Sa astept o zi, sau poate doua, ca acel curcubeu care a iesit cindva pe cer, sa iasa din nou, sis a-mi aduca semnul. Caci dupa cum am mai spus semnele sunt cele care ne ajuta san e traim legenda personala.
Ajunsa intre sticlele clepsidrei, ma zbat pentru a intelege sensul omului pe pamint.
Brusc, imi apare inaintea jaluzelelor de nedumerire ce le aveam in fata ochilor, un chip alb precum spuma laptelui. Incerca sa-mi spuna ceva. Incerc sa descifrez ecoul. E sters. Vreau sa-l transcriu pe foaie. Dar deja nu mai are sens. Ma predau.
Dar….imi vine o idée! DA!!! Asta e! Acum inteleg! Dumnezeu a vrut sa stiu ca nu trebuie sa grabesc lucrurile. Toate la timpul lor.
E ora 17:00. Stau si privesc in gol. Se anunta decolarea avionului N-345,Air
Brusc, cu o viteza ametitoare ma strapunge gindul:”rostul nostrum aici pe pamint e ca sa ispasim”! zimbesc si inteleg ca am gasit “argumentul de a fi”. Astfel imi trece frica de a pleca de acolo, caci, mi-am trait legenda personala. Poate ca acolo va fi mai rau decit aici, in patrie. Insa “tot raul e spre bine”. Si…poate pe cea lume voi gasi un alt “argument de a fi”.
Nu stiu ce vei crede despre mine dragule domn, dar faptul care mi-a facut fericirea completa a fost acela ca ati citit aceasta scrisoare. Probabil at ris de naitivitatea mea. Insa vreau sa stiti ca mi-ati face o mare favoare daca ati indemna oamenii sa-si traiasca legenda personala si sa ii faceti sa se intrebe macar odata in viata: de ce sunt? Va multumesc enorm!
Cu mult drag si stima,
Valeria – o cautatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu