Pe data de 11 ianuarie, 1971, la Chicago, Constanţei Buzea şi lui Adrian Păunescu , le-au închiriat o mansardă pe strada Woodlawn, 5707. Pe 5711, locuaiu soţii Eliade. În mansarda în care s-au cazat au locuit si sotii Eliade când au venit din Europa. Doamna Eliade a pregătit locul, înzestrându-l cu câte un amănunt emoţionant. Faţa de masă din bucătăie era cusută cu motive româneşti, astfel micul apartament nu le părea searbăd, şi le amintea de casă.
Sosind la Eliade în acea seară, se auzea muzică. Concert Dinu Lipatti.
Christinel e o doamnă frumoasă şi inefabil de caldă, familiară.
Soţii Păunescu nu se pot odihni de emoţie şi oboseală. Eliade i-a invitat la cină, să fie împreună, să vorbească. Constanţa şi Adrian le-au oferit două şervete ţărăneşti şi un disc.
A doua zi, Constanţa se află din nou împreună cu Mircea, Christinel şi Adrian. Au mai venit şi soţii Emanuel Vasiliu, aflaţi ca şi ei în Statele Unite. Eliade evocă întalnirea sa cu E.V., sosit prima dată la Chicago. Constanţei i s-a părut speriat Vasiliu.
Pe data de 16 ianuarie, Dna Păunescu scrie că nici o zi nu seamană cu alta, meteorologic vorbind. Una cu ploi, alta cu ceaţă, alta geroasă, alta briliantă. Descoperă existenţa panteismului atunci cand se plimbă pe lângă lacul din apropierea mansardei, care aduce brize de răcoare şi vânt.
De vreo 2 zile dna Păunescu nu se simte strălucit. Adrian o însoteşte pe Christinel prin magazine . Termina de citit “La ţigănci”, încercând să-şi înăbuşe scepticismul candid şi stupid ,din minte.
Încă o seară de vis , cu sarmalele familiei Păunescu în cuptorul lui Eliade, care nu bănuia ce surpriză îl aşteaptă, deşi, după miros... Când a intrat pe uşă , le-a repetat: “ Unde, unde, unde sunt? Aici miroase a sarmale! Extraordinar! Ce surpriza!”. Iar când le-a văzut în farfurii a mimat ameţeala, extazul. Christinel recunoaşte că nu ştie să facă sarmale.
Este indicibilă frumusteţea ei, naturaleţea, spontanitatea. Ochi imenşi precum lacul de lânga casă, senini ca cerul. O domnişoară Pogany.
Tipărit în 69’, în ţară, volumul “La ţigănci” a primit bun de difuzare abia cu o lună înainte de sosirea soţilor Păunescu în Chicago. Eliade nu înţelege de ce atâta întarziere şi îi cere lui Adrian să îi explice anomalia.
Chicago este un gigantic furnicar peste care ninge degeaba. Soţii Păunescu răsfoiesc tot felul de reviste luate în vraf de la Eliade.
Christinel îl întreabă a doua zi pe Adrian daca îl cunoaşte pe Ţuţea, la care Adrian îi spune că da. “Eliade îl iubeşte foarte mult....Mircea ţine la dumneata pentru că semeni cu Ţuţea.”, zice ea.
Pe data de 20 ianuarie, dupa câteva zile de sănătate precară, cu repaus la pat şi cu pierdere în greutate se află- a avut o presupusa intoxicaţie, cu tutun-, Eliade îşi revine: “Nu-mi explic ce-am avut. Şi acum câţiva ani am trăit ceva asemănător. Nu e din cauza excesului de tutun. E un virus. Ah, acest virus, adică zeul necunoscut.” Toate acestea le spunea în drum spre Universitate, unde era profesor. Mai spune că Chicago are un farmec aparte. Este un oraş extraordinar. Daca venea de la 25 de ani în America, ar fi devenit american. Ajung la universitate, îi pofteşte să intre. Se scuză, trebuie să treacă la catedră. Ager, atent, de o mobilitate şi o voiciune ameţitoare. Profesorul îşi începuse seminarul. Anunţă tema: Mitul morţii in Africa. Cei mai atenţi la problemele de seminar erau asiaticii şi negrii. Urca agil, ca un tânăr, citeşte şi explică, cu o teribilă mobilitate de evantai a capului , mişcarea făcând să-i sticlească lentilele. Dezveliţi, neprotejaţi, ochii lui Eliade rămân ca nişte vietăţi surprinse în handicapul lor, în dificultate. Vorbeşte lejer americana, cu pasiune şi cu o undă de poezie şi mister în glas. El te aduce la nivelul său, abandonându-se încrederii totale în capacitatea ta, contopindu-se cu tine total.
Studentii mai în vârstă sunt mai corecţi în comportament. Eliade îi respectă pe toţi. După două ceasuri de seminar, nimeni nu dă semne de oboseală. Continuă să-l asculte.
Doua zile mai tarziu, dna Paunescu termină de citit Maithrey şi Nunta in Cer. Prezenţa autorului e tulburatoare. Daca l-ar fi citit la Bucureşti n-ar fi simţit această ciudata panică, responsabilitate, alertă. Atât de prezent şi de copleşitor, atât de familiar şi la îndemâna lor, atât de al nostru pentru eternintate, când în fond rămâne în aceeaşi măsură intangibil, inaccesibil, imens, universal...
Ca o moldoveancă ce se află şi os domnesc, Christinel iubeşte muşcatele, care au proprietaţi tămăduitoare. Cu adevarat o făptură plăcută, pe această doamnă nu pare s-o preocupe vârsta. Se vede ca are un cult pentru soţul ei şi că-l iubeşte ca pe un copil nepreţuit.
Crăciunul îl întâlnesc la Eliade, au mai venit câţiva prieteni de-ai lor. Vorbesc despre ipocrizie, despre Crăciunul de la ţară, despre un film moldovenesc, Ultima lună de toamnă, despre copiii lor, despre ultima creaţie a lui Adrian, Eliada. Apoi despre proza lui Eliade, impresiile lor urmărite cu atenţie.
Marturiseşte că scrie literatura numai când se odihneşte între două studii, după o perioadă de lucru compact la cărţile de specialitate. Pentru a se destinde, pentru a visa. Şi când visează o face în româneşte. O spune cucerit, cu farmecul sinceritaţii. Traieşte vorbind la tot pasul, în spaţiul, în aura unor revelaţii, încantat de descoperiri, inspirat, exaltat.
Într-o seară, Mircea Eliade le vorbeşte despre puritatea românilor de a sustrage istoriei imediate şi de a-şi păstra un ritm al lor milenar, o porunca din vechime, care însă nu-i scuteşte de relele şi de pericolele istoriei. Dar din când în când, o dată la o mie de ani, îşi amintesc ceva şi o pot lua iarăşi de la inceput, caută o comoara, de pilda, si viaţa lor capătă un sens omenesc profund, pe care alte neamuri l-au pierdut.
“Veveriţele sunt slăbiciunea copilărosului savant, se opreşte la fiecare, cu mâna plină de alune cojite”, observă dna Păunescu.
Seara, împreună cu soţii Eliade şi Vasiliu au mers la un restaurant franţuzesc. Au admirat împreună de la etajul 40, priveliştea unui Chicago nocturn, feeric, luminat. Restul serii, acasă la Eliade.
Pe data de 8 februarie, soţii Păunescu pregăteau bagajele. Eliade era indispus, fară chef de musafiri. Ultima seară la Chicago. Constanţa regretă ca n-a citit mai mult. Se întreabă daca îl vor mai revedea vreodata pe Mircea E. A doua zi, la plecare, Eliade i-a îmbrăţişat, spunând: “ Pe curând. Eu aşa spun. Să ştiţi că eu aşa spun: Pe curând! Şi când spun eu pe curând....” A vrut să înteleagă ca îi e dor de ţară?!
Railean Valeria,
liceul teoretic “Mircea Eliade”,Chişinău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu