Indiferent de spatiul in care iti petreci copilaria, chiar si in cele mai vitrege conditii, locul acela este un adevarat centru al lumii – asa ar putea fi povestit in citeva cuvinte romanul Din calidor. Mana, satul basarabean al copilariei lui Paul Goma se despride de pozitia sa geografica, iese din matca unei istorii traumatizante si isi cistiga un alt loc in memoria autorului, transformindu-se in „buricul pamintului”. Dincolo de impunerea regimului stalinist, a colectivizarii fortate si a restrictiilor de tot felul, Goma re-creeaza imaginea unei copilarii privite cu inocenta specifica virstei, privirea mirata de atunci fiind jucata si descrisa natural, retraita o data cu amintirile.
"Din calidor (o copilarie basarabeana)" de Paul Goma este o carte imensa pentru literatura si istoria Basarabiei si, deci, si a Romaniei - la asta ma gindeam dupa ce am terminat lectura romanului.
"Din calidor" este cartea lui Paul Goma despre copilarie, cartea lui Paul Goma despre copilaria sa , dar si despre o perioada importanta din istoria Romaniei si a omenirii in general - anii '40 din secolul trecut, cind avea loc ultimul (sper!) razboi mondial, al II-lea. Copilaria lui Paul Goma este puternic marcata de istorie si asta se vede clar in carte, al carei narator si personaj principal e un copil, Paul, asa cum e Nica al lui Ion Creanga pentru "Amintiri din copilarie". Ba Paul al lui Paul Goma e mai Paul Goma decit Nica al lui Ion Creanga si e normal sa fie asa, fiind vorba de doi scriitori de facturi diferite, chiar daca ambii sint foarte importanti pentru istoria literaturii romane. Actiunea are loc in satul Mana (din "Basarabia mea cea rainica"), unde sint repartizati parintii personajului principal, la dorinta lor (au vrut cel mai greu sat din zona), sat de linga Orhei, linga codrii Orheiului, unde se consuma copilaria autorului-personaj. Parintii vin in sat ca invatatori, construiesc scoala si casa (in aceeasi curte, lipite), iar copilul asista la evenimentele traite de ei si de consatenii lor. Romanul are doua linii de subiect - primul plan fiind scris din prisma copilului, al doilea avind loc mai tirziu, dar care-l incaleca pe primul, fiind compus din discutiile istorice (de la istoria familiei, a Basarabiei, a Romaniei, pina la istoria razboaielor si a mentalitatilor) dintre tatal personajului-autor si personajul la maturitate, Paul Goma. Partea despre/din copilarie e foarte interesanta, din toate punctele de vedere, iar partea istorica sustine serios partea literara, dindu-i un sens major, impingind romanul mai sus decit pur si simplu pe un raft al beletristicii romanesti.
Fiul invatatorilor din Mana sta in coridorul casei-scoala si priveste ce se intimpla in afara si inauntru. "Calidorul" e un loc inauntru si in afara in acelasi timp, un loc unde copilul are dreptul sa stea si unde ii place sa stea. "Galeria casei parintesti din Mana este buricul pamintului.
Totul imi pleaca de acolo si de atunci, toate mi se intorc, dupa ocoluri largi, perfect rotunde, dupa definitive dusuri - atunci si acolo.
I-am spus: galerie, ca sa se inteleaga despre ce este vorba, in realitate casa avea ce avea: pridvor, prispa, cerdac, veranda - insa nu i se spunea nici prispa, nici pridvor (slavisme taranesti); si nici cerdac (cu, eventual, geamlic...) - turcism tirgovet. Casa noastra din Mana avea (domnule) calidor" ("Pre-mergere"), asa incepe romanul. "Calidorul casei din Mana este orientat spre Nord. O intimplare: daca invatatorul de taica-meu ar fi gasit alt teren de scoala, in alta parte, altfel ar fi fost orientat - calidorul. Calidorul casei din Mana, chiar orientat exact spre Nord, nu este expus Crivatului - care, cel putin in Mana, bate dinspre Nord-Est - or, corpul scolii, cel mai lung, mai plin, asezat in esher fata de calidor, il... protejeaza. Nu numai de vint. L-a protejat cit a putut. La un moment dat - nu l-a mai.
Calidorul casei din Mana este buricul pamintului. Pe aici au trecut potecile de fuga, caile de bejenie, coridoarele de transhumanta, bulevardele de navalire - cu toate intretaierile pret de un vad - la apa Nistrului. Calidorul nasterii mele "Calidorul" lui Goma e un simbol, care-l apropie de mama, de parinti, de stramosi, simbolul Basarabiei. "...Calidor, acel vestibul deschis spre ambe parti, acel afara proxim si nu definitiv, acel loc la aer si lumina si umbra si caldura expus agresiunilor - dar nu mortale: oricind pot face pasul inapoi, la adapost". Copilaria personajului-copil are loc in timpul razboiului, cind tatal sau e ridicat de catre rusi si dus, pentru ca e roman, pentru ca, pentru ca... nu conteaza pentru ce, "trebuia" sa fie deportat si a fost deportat.
Textul este impinzit de momente si intimplari puternice, cum e si fragmentul cu metamorfoza ciinelui in timp de razboi, si intoarcerea tatalui din puscarie si trairile copilului, care plinge mai mult nu de bucuria revederii, ci fiindca "gata, nu mai sint orfanel". Primul bolsevic cu care a avut de furca tatal, un fost elev de-al sau, din Mana, reeducat "peste Nistru", i-a ars cartile cu litere latine - "iti cer sa predai cartile voastre, fasciste, contrarevolutionare, burgheze si reactionare, cu opiu al popoarelor, cu misticism si cu morala mic burgheza, filistina - fiindca-s scrise cu litere de-ale voastre, dusmanoase! Tot ce-i tiparit cu litere romanesti e otrava! E reactiune! Literele voastre romanesti sint dusmanoase! Capitaliste! Antisemite! Pe buna dreptate le-au interzis tovarasii nostri - pe astea sa le scoti si sa le predai!" (pp. 88-90). Despre o profesie de razboi incredibila: "Pe timpul acela - sub Rusi - traia, intr-un sat vecin, un scutitor de meserie; pentru atitea ruble, iti taia cu toporul, pe butuc, taman degetul cu care trebuia sa tragi in "vragul" Rusului; pentru atitea ruble iti taia mina din incheietura - tot dreapta, se-ntelege, ca sa nu te ieie la Moscali; insa pentru ceva mai multe, iti impusca, cu un pistol, degetul aratator, strimba degetul, petrecindu-l peste cel mijlociu si lega palma intre scindurele, sa se vindece asa, strimb, cirnit - ca al lui mos Iacob..."...
Alta tema importanta a romanului este relatia dintre romanii din Romania si romanii basarabeni, tema care a revenit in literatura romana abia dupa 1989. Basarabenii ii asteapta pe romani cu tot ce au mai bun (de la pag. 108 -), le dau soldatilor romani de mincare, taie toate gainile pe care le au, le zic "ai nostri", cind zboara de-asupra satului avioanele romanesti oamenii urca pe garduri si-i saluta cu dragoste, iar romanii... arunca asupra lor bombe (pag 109). Cind rusii se apropie prea tare si se hotarasc sa se retraga mai in interiorul tarii, parintii primind repartizare si post intr-un sat din Ardeal, iar se intimpla lucruri incredibile. Daca invatatoarea trimisa din Ardeal in Mana sta in gazda la ei "convenabil", adica nu plateste nimic, maninca cu ei, tot gratis, nu-si spala nimic, punindu-si hainele (inclusiv chilotii) in cosul de spalat, cind vin in Romania, invatatoarea si copilul au surprize groaznice, chiar din gara, unde un carutas care se intorcea oricum in satul in care mergeau si ei, le-a cerut un pret exagerat de cel putin 10 ori, iar cind aude ca "e cam mult", ii lasa balta si pleaca, cu caruta goala, dar nu-i ia cu un pret normal. Cind ajung, intr-un tirziu, in acel sat ardelenesc, directorul, care era la masa (nu i-a invitat si nu le-a dat nimic de mincare, desi copilul nu mai putea de foame), i-a lasat sa stea in cancelarie, dind de inteles ca le face o mare favoare, in cancelarie era foarte intuneric, nu era nici o lampa, nici pat, nimic-nimic, mama il indeamna pe copil sa doarma: "Cind dormi nu mai simti nimic, nici foame, nici durere, nici suparare - numai viata vesnica. (...) Sa dormim, puiul-mamii. Macar in somn sa nu fim refugiati". Prietenie romano-romana simtita pe pielea sa si de tata, care e predat de la nemti la romani, nemtii purtindu-se mult mai uman cu el, un dusman pentru ei, decit romanii - pentru ca e... basarabean! (pp. 266-267). Apoi mai e si momentul cind romanii basarabeni sint vinati "prin paduri - cu ajutorul pretios al ciobanului roman, cel cu miorita si cu vinzarea de frate - ne predau Rusilor, sa faca ei bors din noi, sa ne... repatrieze in Siberia...".
Copilaria personajului principal tine atita timp cit sint acasa, in Mana, in Basarabia. Atita a copilarit - 9 ani si 4-5 luni, dupa care a trebuit sa se obisnuiasca, cum i-a zis mama-sa: "Lasa, ne obisnuim noi... / - Eu nu vreau sa ma obisnuiesc".
In concluzie as putea sa spun ca personajul copil al lui Paul Goma (si Paul Goma) este primit de fratii romani, in 1944, exact cum e primit Yo al lui Alexandru Vakulovski (si Alexandru Vakulovski) in 1996, ca Paul Goma este cu acest roman extraordinar, "Din calidor", si precursorul "Planetei Moldova", in primul rind datorita limbajului, vocabularului si expresiilor basarabene ce impinzesc acest roman terminat in 1983. "Din calidor (o copilarie basarabeana)" de Paul Goma este un roman care nu trebuie sa lipseasca din bibliografia obligatorie.
duminică, 20 martie 2011
Poezii Anatol Codru
Eminescu
Pe un picior de plai Sfantule grai Pamant crezamant Venind auzind Unde steaua arde Aicea departe Ca sangele tarii Din piatra durerii Zidita adanc Pe sori care ning Pe cumpana firii De sfanta citire Si-aducere-aminte Sarutand cuvinte Suflete sfinte...
Eu daca-as darui...
N-as darui cu imprumut nimic,
Sa zicem clipa asta trecatoare.
Dar nici sa i-au din laudele care
Mi le-ar vorbi un urias pitic.
De ce sa dau cuvintele pe vant,
Si fruntea, daca are-un gand pe-aproape,
Sau lacrima, cand imi mangaie pleoapa —
De ce s-o risipesc, de ce sa mint?
De ce sa-ntind de-odata doua maini,
Genunchii sa mi-i frang intr-o parere;
Sau sa trisez si astfel sa m-alin
Ca-n halu-acesta mi-am sporit averea?
De ce sa-mi dau nesomnul care ii
Neastamparul si Ziua ce nu-apune,
Daca e riscul sansa mea dintai,
Sa ma-mpresoare gandurile bune?
De ce sa-ngreaban lumea cu poveri,
S-o fac sa mearga stramb si intr-o parte,
De ce s-o iau cu vorba in raspar,
S-o duc de nas, sa ma aleg cu cearta?
Eu, daca-as darui — din mine o parte:
Sa-si aiba lumea partea mea — Nemoartea...
O ,doamne noi, care acestia....
Traim senzatia umila A faptului ca nu mai stim Cine suntem, cine-o sa fim... impinsi de propria gorila, Noi pe-un afet urcam la vila, Noi vrem sa ne salbaticim. Pe creier punem un pospai De cuci, sa cucuim in poarta, Sa dam impresia de satra, S-avem iluzia ca-i rai, Si pe motiv ca ni se iarta Belsug de aruncari cu barda In Dumnezeu, in frati, in soarta, Noi, in sfarsit, cu gesturi mari, Sa triumfam, ca e de piatra Epoca noastra pe-acest PLAI,
Pe care il iubim plenar Si cu-o anapoda candoare, — Sa vrem, sa nu stim ca il doare La amputatele picioare, Pe harta-un reumatism barbar — A doua jumatati de Tara Zvarlite lumii pe cantar. O, Doamne, inapoi ne vrem. Cu toata voia de la sine, Sa fie rau, ca e mai bine, Ca-i mai usor cand induram In bezna stropul de lumina, Ce ne orbeste, ca-i un semn, Ce ne-ameninta, ne previne Ca vom fi liberi, puri si demni De cine suntem, ca in fine... Starneste, Doamne, par pe noi, Salbaticeste-ne-nca-o data, Da-ne senzatia ciumata, De puscarie si de gratii, Da-ne-ntunericul de-apoi, Ca n-avem tinere de minte, Ca noi n-am fost nici inainte, Ca ne-am slutit la simtaminte, Ca nu stim care ne e rostul, Ca ne-am dezis de ce-i al nostru, Ca-l facem pururea pe prostul, Scandand cu flori, de la fereastra, Ca mama nu e mama noastra, Ca e si slut, ca-i de naprasna,
Cu painea graiului pe masa. Sa ne stim liberi si acasa, Instrainandu-ne-nde noi. O, du-ne, Doamne, inapoi, Du-ne-ndarat, du-ne cu sila, Da-ne conditia umila De-urangutan sau de gorila, De jungla care urla-n noi, Cu toata voia de la sine Sa fie rau, ca e mai bine, Ca-i mai usor cand induram In bezna stropul de lumina Ce ne orbeste, ca-i un semn, Ca vom fi liberi, puri si demni De cine suntem, ca in fine...
De rai, de lasi, de fiecine, Ne scuipa pestera-napoiL.
Lumina cade brusc din cer Si se asterne pe ogoare Si stele nu-s, si toate pier, Si tara scade in hotare.
Si oamenii sunt mai severi, Si strang lumina in fuioare, O pun in clai, si-o-nchid pe zari, Si fac putina-ntunecare.
Apoi dau foc la lumanari Si se duc parca la culcare, Unde e totul nicaieri, Unde e totul o-ntamplare.
Mormintele-au sosit in gari: Cer vizele de-nstrainare...
P.S: pentru manifestarile culturale din Chisinau dedicate lui Mircea Eliade, Biblioteca Onisifor Ghibu, recital de poezii (moment poetic)
Pe un picior de plai Sfantule grai Pamant crezamant Venind auzind Unde steaua arde Aicea departe Ca sangele tarii Din piatra durerii Zidita adanc Pe sori care ning Pe cumpana firii De sfanta citire Si-aducere-aminte Sarutand cuvinte Suflete sfinte...
Eu daca-as darui...
N-as darui cu imprumut nimic,
Sa zicem clipa asta trecatoare.
Dar nici sa i-au din laudele care
Mi le-ar vorbi un urias pitic.
De ce sa dau cuvintele pe vant,
Si fruntea, daca are-un gand pe-aproape,
Sau lacrima, cand imi mangaie pleoapa —
De ce s-o risipesc, de ce sa mint?
De ce sa-ntind de-odata doua maini,
Genunchii sa mi-i frang intr-o parere;
Sau sa trisez si astfel sa m-alin
Ca-n halu-acesta mi-am sporit averea?
De ce sa-mi dau nesomnul care ii
Neastamparul si Ziua ce nu-apune,
Daca e riscul sansa mea dintai,
Sa ma-mpresoare gandurile bune?
De ce sa-ngreaban lumea cu poveri,
S-o fac sa mearga stramb si intr-o parte,
De ce s-o iau cu vorba in raspar,
S-o duc de nas, sa ma aleg cu cearta?
Eu, daca-as darui — din mine o parte:
Sa-si aiba lumea partea mea — Nemoartea...
O ,doamne noi, care acestia....
Traim senzatia umila A faptului ca nu mai stim Cine suntem, cine-o sa fim... impinsi de propria gorila, Noi pe-un afet urcam la vila, Noi vrem sa ne salbaticim. Pe creier punem un pospai De cuci, sa cucuim in poarta, Sa dam impresia de satra, S-avem iluzia ca-i rai, Si pe motiv ca ni se iarta Belsug de aruncari cu barda In Dumnezeu, in frati, in soarta, Noi, in sfarsit, cu gesturi mari, Sa triumfam, ca e de piatra Epoca noastra pe-acest PLAI,
Pe care il iubim plenar Si cu-o anapoda candoare, — Sa vrem, sa nu stim ca il doare La amputatele picioare, Pe harta-un reumatism barbar — A doua jumatati de Tara Zvarlite lumii pe cantar. O, Doamne, inapoi ne vrem. Cu toata voia de la sine, Sa fie rau, ca e mai bine, Ca-i mai usor cand induram In bezna stropul de lumina, Ce ne orbeste, ca-i un semn, Ce ne-ameninta, ne previne Ca vom fi liberi, puri si demni De cine suntem, ca in fine... Starneste, Doamne, par pe noi, Salbaticeste-ne-nca-o data, Da-ne senzatia ciumata, De puscarie si de gratii, Da-ne-ntunericul de-apoi, Ca n-avem tinere de minte, Ca noi n-am fost nici inainte, Ca ne-am slutit la simtaminte, Ca nu stim care ne e rostul, Ca ne-am dezis de ce-i al nostru, Ca-l facem pururea pe prostul, Scandand cu flori, de la fereastra, Ca mama nu e mama noastra, Ca e si slut, ca-i de naprasna,
Cu painea graiului pe masa. Sa ne stim liberi si acasa, Instrainandu-ne-nde noi. O, du-ne, Doamne, inapoi, Du-ne-ndarat, du-ne cu sila, Da-ne conditia umila De-urangutan sau de gorila, De jungla care urla-n noi, Cu toata voia de la sine Sa fie rau, ca e mai bine, Ca-i mai usor cand induram In bezna stropul de lumina Ce ne orbeste, ca-i un semn, Ca vom fi liberi, puri si demni De cine suntem, ca in fine...
De rai, de lasi, de fiecine, Ne scuipa pestera-napoiL.
Lumina cade brusc din cer Si se asterne pe ogoare Si stele nu-s, si toate pier, Si tara scade in hotare.
Si oamenii sunt mai severi, Si strang lumina in fuioare, O pun in clai, si-o-nchid pe zari, Si fac putina-ntunecare.
Apoi dau foc la lumanari Si se duc parca la culcare, Unde e totul nicaieri, Unde e totul o-ntamplare.
Mormintele-au sosit in gari: Cer vizele de-nstrainare...
P.S: pentru manifestarile culturale din Chisinau dedicate lui Mircea Eliade, Biblioteca Onisifor Ghibu, recital de poezii (moment poetic)
“Eminescu-pasare ce zboara peste nemargenirea timpului”
Dupa cum spunea profesoara mea de limba si literatura: O carte este orice depasete varful. Operele lui Eminescu nu numai ca au depasit varful ,dar au reusit sa strabata universul de minim un infinit de ori.
Orice lectura noua din Eminescu , ne pune in fata aceleasi dileme : ne sensibilieaza pana in adancul oaselor, intr-o epoca in care poezia si cultura nu este indeajuns apreciata.
Cand eram mai mica, citeam poeziile: Lacul, Somnoroase pasarele, De-as avea, si toate ma faceau sa-mi imaginez o lume perfecta, o lume pierduta in timp si spatiu, o lume unde linistea si pacea erau stapane. Apoi am crescut si citeam Luceafarul, poeziile erotice, scrisorile si marele poeme filozofice, am trecut apoi la Oda si rugaciuni, astfel am cunoscut o mare parte din operele sale, unde discursul magic s-a extins asupra intregului meu univers.
I-am indragit poeziile si am vazut un Eminescu nebanuit, cu o imaginatie colosala si un limbaj sensibil si accesibil tuturor. Azi ii citesc poeziile cu o stare de spirit pregatita de poezia moderna si postmoderna. A zis bine cine a zis ca aparitia unui poet schimba ceva esential in trecutul unei literaturi. Schimba in primul rind starea de spirit a cititorului si apoi ierarhia valorilor anterioare.
Ce descoperim in poemele lui Eminescu, ce il face nemuritor? Ce alegem si ce ne place din poeziile sale pe care le invatam pe de rost? Nu odata m-am intrebat si nu odata am gasit raspuns( de fiecare data diferit). De multe ori m-am “odihnit” in Eminescu, in lumea sa plina de orase noi, necunoscute, tainice, fumoase. Poezia sa capata o muzicalitate transparenta, incorporata in versuri.
Recitind astazi, aceste poezii pline de concepte si mai intotdeauna puse sub semnul unei metafizici de tip romantic si comparandu-le cu ceea ce oferise pana atunci poezia romaneasca, constatam ca ele nu s-au invechit decit pe alocuri prin limbajul lor.
Eminescu nu a cucerit lumea numai prin extraordinarele sale poezii dar si prin proza. Ca prozator fantastic el transpune in limba acestor naratiuni un univers cosmic, si anumite concepte filozofice.
Cineva spunea ca este “regulatorul statornic al inteligentei si al caracterului roman si izvorul simtului istoric “.Morala lui se bazeaza pe o intelepciune veche care rimeaza bine cu ideea ca poporul roman este o “rasa veche” care a fost biciuita de obstacole si care poate disparea daca neamul nu-si va da seama de acest lucru si nu va face nimic. El ne-a lasat acest tezaur , aceasta cupa regala de poezii in care respira sufletul si bate ritmic inima sa. Acest tezaur viu, zburator, a reusit sa patrunda in nemargenirea timpului si sa se strecoare prin sentimentele cele mai profunde ale cititorilor sai.
In cei cativa ani ai sai de existenta el ne-a demonstrat ca nu poti iubi sau trai pe jumatate, precum viata sa este vesnica iar faptul ca nu s-a casatorit cu Veronica nu inseamna ca a iubit pe jumatate, dragostea lui pentru ea mai dainuieste si astazi, Eminescu iubeste pe deplin. Intr-o viata a trait 3 vieti, lui I s-au deschis portile universului, iar el ne-a oferit fiecaruia cate o bucata feerica din universul vietilor sale.
La o intilnire cu actrita Ninela Caranfil , ea ne spunea ca “Eminescu este un cristal, el nu poate fi distrus”. Adevarat, Eminescu nu poate fi distrus de nimeni si nimic, chiar daca s-ar face eforturi pentru aceasta. Suntem niste norocosi, si trebuie sa fim fericiti ca avem acces la Eminescu.
“Unica tragedie a lui Eminescu este ca nu poate sa minta” , spunea Ninela Caranfil, si aceasta tragedie a incercat s-o transmita si neamului roman.
Nu se temea de nimeni, era un spirit liber si independent , un geniu al tuturor secolelor si un rege al limbii romane, profesorul nostru.
Multa dreptate avea Costel Zagan spunand ca “Eminescu este tara a carei capitala este limba romana”. Iar noi traim in aceasta tara, cei care nu accepta limba romana , nu traiesc in Eminescu si nu au dreptul de a fi botezati de acest parinte al poeziei, nu au dreptul de a visa in universul sau.
Iar in final as vrea sa va indemn sa-i cititi operele cat mai mult, sa descoperiti acest suflet pur si sa vedeti universul eminescian in tot ce va inconjoara. Dupa cum spunea si Grigore vieru “Ci sa nu inchideti cartea …s-o lasati asa deschisa / ca baiatul meu ori fata/ sa citeasca mai departe / ce n-a reusit nici tata”.
“Noroc de popoarele ce au asa piloni ca Eminescu”!
Orice lectura noua din Eminescu , ne pune in fata aceleasi dileme : ne sensibilieaza pana in adancul oaselor, intr-o epoca in care poezia si cultura nu este indeajuns apreciata.
Cand eram mai mica, citeam poeziile: Lacul, Somnoroase pasarele, De-as avea, si toate ma faceau sa-mi imaginez o lume perfecta, o lume pierduta in timp si spatiu, o lume unde linistea si pacea erau stapane. Apoi am crescut si citeam Luceafarul, poeziile erotice, scrisorile si marele poeme filozofice, am trecut apoi la Oda si rugaciuni, astfel am cunoscut o mare parte din operele sale, unde discursul magic s-a extins asupra intregului meu univers.
I-am indragit poeziile si am vazut un Eminescu nebanuit, cu o imaginatie colosala si un limbaj sensibil si accesibil tuturor. Azi ii citesc poeziile cu o stare de spirit pregatita de poezia moderna si postmoderna. A zis bine cine a zis ca aparitia unui poet schimba ceva esential in trecutul unei literaturi. Schimba in primul rind starea de spirit a cititorului si apoi ierarhia valorilor anterioare.
Ce descoperim in poemele lui Eminescu, ce il face nemuritor? Ce alegem si ce ne place din poeziile sale pe care le invatam pe de rost? Nu odata m-am intrebat si nu odata am gasit raspuns( de fiecare data diferit). De multe ori m-am “odihnit” in Eminescu, in lumea sa plina de orase noi, necunoscute, tainice, fumoase. Poezia sa capata o muzicalitate transparenta, incorporata in versuri.
Recitind astazi, aceste poezii pline de concepte si mai intotdeauna puse sub semnul unei metafizici de tip romantic si comparandu-le cu ceea ce oferise pana atunci poezia romaneasca, constatam ca ele nu s-au invechit decit pe alocuri prin limbajul lor.
Eminescu nu a cucerit lumea numai prin extraordinarele sale poezii dar si prin proza. Ca prozator fantastic el transpune in limba acestor naratiuni un univers cosmic, si anumite concepte filozofice.
Cineva spunea ca este “regulatorul statornic al inteligentei si al caracterului roman si izvorul simtului istoric “.Morala lui se bazeaza pe o intelepciune veche care rimeaza bine cu ideea ca poporul roman este o “rasa veche” care a fost biciuita de obstacole si care poate disparea daca neamul nu-si va da seama de acest lucru si nu va face nimic. El ne-a lasat acest tezaur , aceasta cupa regala de poezii in care respira sufletul si bate ritmic inima sa. Acest tezaur viu, zburator, a reusit sa patrunda in nemargenirea timpului si sa se strecoare prin sentimentele cele mai profunde ale cititorilor sai.
In cei cativa ani ai sai de existenta el ne-a demonstrat ca nu poti iubi sau trai pe jumatate, precum viata sa este vesnica iar faptul ca nu s-a casatorit cu Veronica nu inseamna ca a iubit pe jumatate, dragostea lui pentru ea mai dainuieste si astazi, Eminescu iubeste pe deplin. Intr-o viata a trait 3 vieti, lui I s-au deschis portile universului, iar el ne-a oferit fiecaruia cate o bucata feerica din universul vietilor sale.
La o intilnire cu actrita Ninela Caranfil , ea ne spunea ca “Eminescu este un cristal, el nu poate fi distrus”. Adevarat, Eminescu nu poate fi distrus de nimeni si nimic, chiar daca s-ar face eforturi pentru aceasta. Suntem niste norocosi, si trebuie sa fim fericiti ca avem acces la Eminescu.
“Unica tragedie a lui Eminescu este ca nu poate sa minta” , spunea Ninela Caranfil, si aceasta tragedie a incercat s-o transmita si neamului roman.
Nu se temea de nimeni, era un spirit liber si independent , un geniu al tuturor secolelor si un rege al limbii romane, profesorul nostru.
Multa dreptate avea Costel Zagan spunand ca “Eminescu este tara a carei capitala este limba romana”. Iar noi traim in aceasta tara, cei care nu accepta limba romana , nu traiesc in Eminescu si nu au dreptul de a fi botezati de acest parinte al poeziei, nu au dreptul de a visa in universul sau.
Iar in final as vrea sa va indemn sa-i cititi operele cat mai mult, sa descoperiti acest suflet pur si sa vedeti universul eminescian in tot ce va inconjoara. Dupa cum spunea si Grigore vieru “Ci sa nu inchideti cartea …s-o lasati asa deschisa / ca baiatul meu ori fata/ sa citeasca mai departe / ce n-a reusit nici tata”.
“Noroc de popoarele ce au asa piloni ca Eminescu”!
Pentru manifestările culturale dedicate lui Mircea Eliade, Reşiţa, România. “Creştetul gheţarului, Jurnal 1969-1971”–Constanţa Buzea
Pe data de 11 ianuarie, 1971, la Chicago, Constanţei Buzea şi lui Adrian Păunescu , le-au închiriat o mansardă pe strada Woodlawn, 5707. Pe 5711, locuaiu soţii Eliade. În mansarda în care s-au cazat au locuit si sotii Eliade când au venit din Europa. Doamna Eliade a pregătit locul, înzestrându-l cu câte un amănunt emoţionant. Faţa de masă din bucătăie era cusută cu motive româneşti, astfel micul apartament nu le părea searbăd, şi le amintea de casă.
Sosind la Eliade în acea seară, se auzea muzică. Concert Dinu Lipatti.
Christinel e o doamnă frumoasă şi inefabil de caldă, familiară.
Soţii Păunescu nu se pot odihni de emoţie şi oboseală. Eliade i-a invitat la cină, să fie împreună, să vorbească. Constanţa şi Adrian le-au oferit două şervete ţărăneşti şi un disc.
A doua zi, Constanţa se află din nou împreună cu Mircea, Christinel şi Adrian. Au mai venit şi soţii Emanuel Vasiliu, aflaţi ca şi ei în Statele Unite. Eliade evocă întalnirea sa cu E.V., sosit prima dată la Chicago. Constanţei i s-a părut speriat Vasiliu.
Pe data de 16 ianuarie, Dna Păunescu scrie că nici o zi nu seamană cu alta, meteorologic vorbind. Una cu ploi, alta cu ceaţă, alta geroasă, alta briliantă. Descoperă existenţa panteismului atunci cand se plimbă pe lângă lacul din apropierea mansardei, care aduce brize de răcoare şi vânt.
De vreo 2 zile dna Păunescu nu se simte strălucit. Adrian o însoteşte pe Christinel prin magazine . Termina de citit “La ţigănci”, încercând să-şi înăbuşe scepticismul candid şi stupid ,din minte.
Încă o seară de vis , cu sarmalele familiei Păunescu în cuptorul lui Eliade, care nu bănuia ce surpriză îl aşteaptă, deşi, după miros... Când a intrat pe uşă , le-a repetat: “ Unde, unde, unde sunt? Aici miroase a sarmale! Extraordinar! Ce surpriza!”. Iar când le-a văzut în farfurii a mimat ameţeala, extazul. Christinel recunoaşte că nu ştie să facă sarmale.
Este indicibilă frumusteţea ei, naturaleţea, spontanitatea. Ochi imenşi precum lacul de lânga casă, senini ca cerul. O domnişoară Pogany.
Tipărit în 69’, în ţară, volumul “La ţigănci” a primit bun de difuzare abia cu o lună înainte de sosirea soţilor Păunescu în Chicago. Eliade nu înţelege de ce atâta întarziere şi îi cere lui Adrian să îi explice anomalia.
Chicago este un gigantic furnicar peste care ninge degeaba. Soţii Păunescu răsfoiesc tot felul de reviste luate în vraf de la Eliade.
Christinel îl întreabă a doua zi pe Adrian daca îl cunoaşte pe Ţuţea, la care Adrian îi spune că da. “Eliade îl iubeşte foarte mult....Mircea ţine la dumneata pentru că semeni cu Ţuţea.”, zice ea.
Pe data de 20 ianuarie, dupa câteva zile de sănătate precară, cu repaus la pat şi cu pierdere în greutate se află- a avut o presupusa intoxicaţie, cu tutun-, Eliade îşi revine: “Nu-mi explic ce-am avut. Şi acum câţiva ani am trăit ceva asemănător. Nu e din cauza excesului de tutun. E un virus. Ah, acest virus, adică zeul necunoscut.” Toate acestea le spunea în drum spre Universitate, unde era profesor. Mai spune că Chicago are un farmec aparte. Este un oraş extraordinar. Daca venea de la 25 de ani în America, ar fi devenit american. Ajung la universitate, îi pofteşte să intre. Se scuză, trebuie să treacă la catedră. Ager, atent, de o mobilitate şi o voiciune ameţitoare. Profesorul îşi începuse seminarul. Anunţă tema: Mitul morţii in Africa. Cei mai atenţi la problemele de seminar erau asiaticii şi negrii. Urca agil, ca un tânăr, citeşte şi explică, cu o teribilă mobilitate de evantai a capului , mişcarea făcând să-i sticlească lentilele. Dezveliţi, neprotejaţi, ochii lui Eliade rămân ca nişte vietăţi surprinse în handicapul lor, în dificultate. Vorbeşte lejer americana, cu pasiune şi cu o undă de poezie şi mister în glas. El te aduce la nivelul său, abandonându-se încrederii totale în capacitatea ta, contopindu-se cu tine total.
Studentii mai în vârstă sunt mai corecţi în comportament. Eliade îi respectă pe toţi. După două ceasuri de seminar, nimeni nu dă semne de oboseală. Continuă să-l asculte.
Doua zile mai tarziu, dna Paunescu termină de citit Maithrey şi Nunta in Cer. Prezenţa autorului e tulburatoare. Daca l-ar fi citit la Bucureşti n-ar fi simţit această ciudata panică, responsabilitate, alertă. Atât de prezent şi de copleşitor, atât de familiar şi la îndemâna lor, atât de al nostru pentru eternintate, când în fond rămâne în aceeaşi măsură intangibil, inaccesibil, imens, universal...
Ca o moldoveancă ce se află şi os domnesc, Christinel iubeşte muşcatele, care au proprietaţi tămăduitoare. Cu adevarat o făptură plăcută, pe această doamnă nu pare s-o preocupe vârsta. Se vede ca are un cult pentru soţul ei şi că-l iubeşte ca pe un copil nepreţuit.
Crăciunul îl întâlnesc la Eliade, au mai venit câţiva prieteni de-ai lor. Vorbesc despre ipocrizie, despre Crăciunul de la ţară, despre un film moldovenesc, Ultima lună de toamnă, despre copiii lor, despre ultima creaţie a lui Adrian, Eliada. Apoi despre proza lui Eliade, impresiile lor urmărite cu atenţie.
Marturiseşte că scrie literatura numai când se odihneşte între două studii, după o perioadă de lucru compact la cărţile de specialitate. Pentru a se destinde, pentru a visa. Şi când visează o face în româneşte. O spune cucerit, cu farmecul sinceritaţii. Traieşte vorbind la tot pasul, în spaţiul, în aura unor revelaţii, încantat de descoperiri, inspirat, exaltat.
Într-o seară, Mircea Eliade le vorbeşte despre puritatea românilor de a sustrage istoriei imediate şi de a-şi păstra un ritm al lor milenar, o porunca din vechime, care însă nu-i scuteşte de relele şi de pericolele istoriei. Dar din când în când, o dată la o mie de ani, îşi amintesc ceva şi o pot lua iarăşi de la inceput, caută o comoara, de pilda, si viaţa lor capătă un sens omenesc profund, pe care alte neamuri l-au pierdut.
“Veveriţele sunt slăbiciunea copilărosului savant, se opreşte la fiecare, cu mâna plină de alune cojite”, observă dna Păunescu.
Seara, împreună cu soţii Eliade şi Vasiliu au mers la un restaurant franţuzesc. Au admirat împreună de la etajul 40, priveliştea unui Chicago nocturn, feeric, luminat. Restul serii, acasă la Eliade.
Pe data de 8 februarie, soţii Păunescu pregăteau bagajele. Eliade era indispus, fară chef de musafiri. Ultima seară la Chicago. Constanţa regretă ca n-a citit mai mult. Se întreabă daca îl vor mai revedea vreodata pe Mircea E. A doua zi, la plecare, Eliade i-a îmbrăţişat, spunând: “ Pe curând. Eu aşa spun. Să ştiţi că eu aşa spun: Pe curând! Şi când spun eu pe curând....” A vrut să înteleagă ca îi e dor de ţară?!
Railean Valeria,
liceul teoretic “Mircea Eliade”,Chişinău.
Sosind la Eliade în acea seară, se auzea muzică. Concert Dinu Lipatti.
Christinel e o doamnă frumoasă şi inefabil de caldă, familiară.
Soţii Păunescu nu se pot odihni de emoţie şi oboseală. Eliade i-a invitat la cină, să fie împreună, să vorbească. Constanţa şi Adrian le-au oferit două şervete ţărăneşti şi un disc.
A doua zi, Constanţa se află din nou împreună cu Mircea, Christinel şi Adrian. Au mai venit şi soţii Emanuel Vasiliu, aflaţi ca şi ei în Statele Unite. Eliade evocă întalnirea sa cu E.V., sosit prima dată la Chicago. Constanţei i s-a părut speriat Vasiliu.
Pe data de 16 ianuarie, Dna Păunescu scrie că nici o zi nu seamană cu alta, meteorologic vorbind. Una cu ploi, alta cu ceaţă, alta geroasă, alta briliantă. Descoperă existenţa panteismului atunci cand se plimbă pe lângă lacul din apropierea mansardei, care aduce brize de răcoare şi vânt.
De vreo 2 zile dna Păunescu nu se simte strălucit. Adrian o însoteşte pe Christinel prin magazine . Termina de citit “La ţigănci”, încercând să-şi înăbuşe scepticismul candid şi stupid ,din minte.
Încă o seară de vis , cu sarmalele familiei Păunescu în cuptorul lui Eliade, care nu bănuia ce surpriză îl aşteaptă, deşi, după miros... Când a intrat pe uşă , le-a repetat: “ Unde, unde, unde sunt? Aici miroase a sarmale! Extraordinar! Ce surpriza!”. Iar când le-a văzut în farfurii a mimat ameţeala, extazul. Christinel recunoaşte că nu ştie să facă sarmale.
Este indicibilă frumusteţea ei, naturaleţea, spontanitatea. Ochi imenşi precum lacul de lânga casă, senini ca cerul. O domnişoară Pogany.
Tipărit în 69’, în ţară, volumul “La ţigănci” a primit bun de difuzare abia cu o lună înainte de sosirea soţilor Păunescu în Chicago. Eliade nu înţelege de ce atâta întarziere şi îi cere lui Adrian să îi explice anomalia.
Chicago este un gigantic furnicar peste care ninge degeaba. Soţii Păunescu răsfoiesc tot felul de reviste luate în vraf de la Eliade.
Christinel îl întreabă a doua zi pe Adrian daca îl cunoaşte pe Ţuţea, la care Adrian îi spune că da. “Eliade îl iubeşte foarte mult....Mircea ţine la dumneata pentru că semeni cu Ţuţea.”, zice ea.
Pe data de 20 ianuarie, dupa câteva zile de sănătate precară, cu repaus la pat şi cu pierdere în greutate se află- a avut o presupusa intoxicaţie, cu tutun-, Eliade îşi revine: “Nu-mi explic ce-am avut. Şi acum câţiva ani am trăit ceva asemănător. Nu e din cauza excesului de tutun. E un virus. Ah, acest virus, adică zeul necunoscut.” Toate acestea le spunea în drum spre Universitate, unde era profesor. Mai spune că Chicago are un farmec aparte. Este un oraş extraordinar. Daca venea de la 25 de ani în America, ar fi devenit american. Ajung la universitate, îi pofteşte să intre. Se scuză, trebuie să treacă la catedră. Ager, atent, de o mobilitate şi o voiciune ameţitoare. Profesorul îşi începuse seminarul. Anunţă tema: Mitul morţii in Africa. Cei mai atenţi la problemele de seminar erau asiaticii şi negrii. Urca agil, ca un tânăr, citeşte şi explică, cu o teribilă mobilitate de evantai a capului , mişcarea făcând să-i sticlească lentilele. Dezveliţi, neprotejaţi, ochii lui Eliade rămân ca nişte vietăţi surprinse în handicapul lor, în dificultate. Vorbeşte lejer americana, cu pasiune şi cu o undă de poezie şi mister în glas. El te aduce la nivelul său, abandonându-se încrederii totale în capacitatea ta, contopindu-se cu tine total.
Studentii mai în vârstă sunt mai corecţi în comportament. Eliade îi respectă pe toţi. După două ceasuri de seminar, nimeni nu dă semne de oboseală. Continuă să-l asculte.
Doua zile mai tarziu, dna Paunescu termină de citit Maithrey şi Nunta in Cer. Prezenţa autorului e tulburatoare. Daca l-ar fi citit la Bucureşti n-ar fi simţit această ciudata panică, responsabilitate, alertă. Atât de prezent şi de copleşitor, atât de familiar şi la îndemâna lor, atât de al nostru pentru eternintate, când în fond rămâne în aceeaşi măsură intangibil, inaccesibil, imens, universal...
Ca o moldoveancă ce se află şi os domnesc, Christinel iubeşte muşcatele, care au proprietaţi tămăduitoare. Cu adevarat o făptură plăcută, pe această doamnă nu pare s-o preocupe vârsta. Se vede ca are un cult pentru soţul ei şi că-l iubeşte ca pe un copil nepreţuit.
Crăciunul îl întâlnesc la Eliade, au mai venit câţiva prieteni de-ai lor. Vorbesc despre ipocrizie, despre Crăciunul de la ţară, despre un film moldovenesc, Ultima lună de toamnă, despre copiii lor, despre ultima creaţie a lui Adrian, Eliada. Apoi despre proza lui Eliade, impresiile lor urmărite cu atenţie.
Marturiseşte că scrie literatura numai când se odihneşte între două studii, după o perioadă de lucru compact la cărţile de specialitate. Pentru a se destinde, pentru a visa. Şi când visează o face în româneşte. O spune cucerit, cu farmecul sinceritaţii. Traieşte vorbind la tot pasul, în spaţiul, în aura unor revelaţii, încantat de descoperiri, inspirat, exaltat.
Într-o seară, Mircea Eliade le vorbeşte despre puritatea românilor de a sustrage istoriei imediate şi de a-şi păstra un ritm al lor milenar, o porunca din vechime, care însă nu-i scuteşte de relele şi de pericolele istoriei. Dar din când în când, o dată la o mie de ani, îşi amintesc ceva şi o pot lua iarăşi de la inceput, caută o comoara, de pilda, si viaţa lor capătă un sens omenesc profund, pe care alte neamuri l-au pierdut.
“Veveriţele sunt slăbiciunea copilărosului savant, se opreşte la fiecare, cu mâna plină de alune cojite”, observă dna Păunescu.
Seara, împreună cu soţii Eliade şi Vasiliu au mers la un restaurant franţuzesc. Au admirat împreună de la etajul 40, priveliştea unui Chicago nocturn, feeric, luminat. Restul serii, acasă la Eliade.
Pe data de 8 februarie, soţii Păunescu pregăteau bagajele. Eliade era indispus, fară chef de musafiri. Ultima seară la Chicago. Constanţa regretă ca n-a citit mai mult. Se întreabă daca îl vor mai revedea vreodata pe Mircea E. A doua zi, la plecare, Eliade i-a îmbrăţişat, spunând: “ Pe curând. Eu aşa spun. Să ştiţi că eu aşa spun: Pe curând! Şi când spun eu pe curând....” A vrut să înteleagă ca îi e dor de ţară?!
Railean Valeria,
liceul teoretic “Mircea Eliade”,Chişinău.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)